Prezentarea proiectului

Descrierea proiectului de cercetare

Colectivizarea agriculturii a fost o dimensiune centrală a procesului de reconfigurare ideologică a regimului de proprietate din România comunistă. Acest proces a fost de departe cea mai amplă campanie condusă de elitele comuniste pentru mai mult de un deceniu (1949-1962), care a afectat majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării. Iniţiat într-un moment în care regimul comunist era într-un proces de auto-definire, procesul colectivizării a jucat un rol esenţial în instituţionalizarea practicilor sale administrative şi a sistemului represiv. Colectivizarea a jucat, de asemenea, un rol important în redefinirea relaţiilor dintre stat şi comunităţile locale şi în impunerea unui nou set de relaţii sociale în lumea rurală. Tocmai de aceea, în perioada post-comunistă, procesul de decolec­ti­vizare a fost crucial pentru reconstituirea proprietăţii private în zonele rurale prin retrocedarea terenurilor.

În ciuda impactului său social-politic major şi de durată, până de curând istoria colectivizării nu a fost subiectul unui efort cuprinzător de cercetare. În ultimul deceniu, o serie de studii au contribuit însă cu elemente esenţiale la înţelegerea campaniei de colectivizare (Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi 2004 – ediţia în limba engleză 2009; Gail Kligman, Katherine Verdery 2011; Constantin Iordachi, Arnd Bauerkämper 2014). Aceste lucrări au deschis noi căi de cercetare, evidenţiind, de asemenea, lacunele existente în literatura de specialitate pe această temă. În continuarea acestui efort de cercetare, proiectul nostru se axează pe studiul rolului violenţei politice şi al luptei de clasă în construcţia regimului comunist. În mod expres, ne axăm pe procesul de edificare şi perfecţionare a instrumentelor de coerciţie şi a aparatului de represiune în lumea rurală în procesul colectivizării agriculturii din anii 1949-1962.

Rolul violenţei politice în remodelarea politică, etnică şi socială a societăţilor din Europa Centrală şi Răsăriteană după cel de-al Doilea Război Mondial reprezintă un subiect de studiu esenţial pentru înţelegerea resorturilor şi modului în care au fost edificate regimurile comuniste în regiune. Datorită importanţei sale, acest subiect a fost aprofundat de-a lungul timpului de numeroşi autori din centrele de cercetare academică din Vestul Europei şi America de Nord, atât înainte de 1989, cât şi după, precum şi de specialişti din ţările din regiune după prăbuşirea regimurilor comuniste. Printre lucrările de bază privind acest subiect amintim selectiv: Hugh Seton-Watson (1951), Jan T. Gross (1988), Peter Holquist (2003), David Shearer (2009), Timothy Snyder (2010), Alexander V. Prusin (2010) şi alţii. Aceste studii s-au concentrat însă mai ales asupra represiunii fostelor elite politice, economice şi religioase, a sistemului carceral şi a rezistenţei la comunizare. În ciuda faptului că transformarea socialistă a agriculturii din Europa Centrală şi Răsăriteană a fost un proces de mare anvergură,  desfăşurat pe parcursul a aproape două decenii, metodele de coerciţie şi de represiune folosite în mediul rural, în contextul colectivizării, se află încă la începutul investigaţiei ştiinţifice.

În linii mari, această situaţie este caracteristică şi pentru istoriografia care are ca obiect de studiu regimul comunist din România. Instalarea regimului comunist şi folosirea terorii ca instrument de guvernare au fost abordate de numeroşi cercetători în prezentări sintetice ale istoriei regimului comunist, precum Dennis Deletant (2001), Nicoleta Ionescu-Gură (2005), Ruxandra Cesereanu (2006), Marius Oprea (2008), Florian Banu (2010). În lucrările de acest gen rolul violenţei în colectivizarea agriculturii a fost explicit menţionat, însă nu aprofundat. Fenomenul colectivizării a fost tratat şi în numeroase colecţii de documente istorice precum cele editate de Dan Cătănuş, Octavian Roske (2000, 2004, 2005), Gheorghe Iancu, Virgiliu Ţârău, Ottmar Traşcă (2000), Ancu Damian, Florentin Breazu, Ion Bălan (2002), Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös (2004), fiind astfel puse la dispoziţia celor interesaţi instrumente de lucru utile pentru cercetarea diferitor aspecte ale acestui fenomen. Aceste documente trebuie însă interpretate, puse în context şi coroborate cu alte documente ale timpului, dar şi cu alte tipuri de surse (memorii, mărturii, iconografie etc.). Deportările, în special ale ţăranilor, au fost atinse în mai multe volume de studii (Nicoleta Ionescu-Gură, 2010) sau de mărturii (Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Valentin Sămanţă, 1994, 1996; Smaranda Vultur, 1997). S-au publicat, de asemenea, interviuri de istorie orală şi cu ţăranii colectivizaţi (Livia Sicoie-Coroi, 2010). Pe baza metodologiei şi surselor de istorie orală au fost publicate lucrări privind colectivizarea în microzone (raioane) (Livia Sicoie-Coroi, 2009). Studiile de caz, chiar compararea a două localităţi aflate în imaginarul comun la antipozi, au reprezentat subiectul unor analize incitante de antropologie socială (Alina Mungiu-Pippidi, Gérard Althabe, 2002).

În ciuda acestui interes istoriografic consistent, subiectul violenţei politice în contextul colectivizării agriculturii a atras atenţia istoricilor numai în mod ocazional, accentul de cercetare căzând aproape exclusiv asupra revoltelor contra autorităţilor locale comuniste. Nu poate fi neglijat nici faptul că între dificultăţile care au stat multă vreme în calea cercetători istorice s-a aflat mai întâi accesul redus la documente de arhivă, iar apoi, odată cu accesul mai larg la arhivele istorice, cantitatea mare de informaţii cuprinse în dosarele constituite de structurile regimului totalitar. De asemenea, lipsa unui cadru teoretic şi raportarea doar la dimensiunea internă a procesului, lipsa perspectivei comparative, în special faţă de situaţia din URSS şi din ţările satelizate după 1945, au limitat înţelegerea complexităţii acestui fenomen.

În ansamblu, lucrările de până acum au adus contribuţii importante la studiul colectivizării din România. Este însă nevoie de o abordare de ansamblu a problematicii violenţei şi a rolului luptei de clasă – ca discurs şi practică – în contextul colectivizării, în transformarea lumii rurale, în particular, şi a societăţii româneşti în ansamblu, în spiritul scopului final al Partidului, şi anume edificarea regimului comunist. Aceste procese sunt esenţiale pentru a avea un tablou cuprinzător asupra primelor două decenii ale istoriei României postbelice.

Susţinem că investigarea relaţiei dintre colectivizarea agriculturii şi violenţa politică, coerciţia şi represiunea provocate de acest proces de inginerie socială este esenţială pentru înţelegerea transformărilor suferite de lumea rurală din România în anii 1949-1962. Ipoteza noastră de lucru este că folosirea violenţei politice în regimul comunist a fost strâns legată de construcţia statului totalitar şi a legitimităţii sale ideologice. Într-o lucrare devenită clasică, Max Weber (Politics as a Vocation, 1921) a argumentat că, între graniţele unui teritoriu, monopolul legitim asupra constrângerii, asupra violenţei aparţine statului. Weber avansa astfel o viziune instrumentală a puterii, violenţa fiind văzută ca o armă politică. Hannah Arendt (On violence, 1970) a subliniat, de asemenea, faptul că – atunci când nu are legitimitate – puterea politică recurge la forţă, la violenţă, ceea ce de fapt îi dezvăluie slăbiciunile. În fapt, Arendt susţinea că teoria lui Weber despre monopolul violenţei are sens doar dacă se acceptă ideea lui Karl Marx, conform căruia statul reprezintă un mijloc de control şi de represiune controlat de clasa conducătoare. Construită pe o teorie a conflictului de clasă, ideologia comunistă a privilegiat întotdeauna o perspectivă violentă asupra istoriei şi asupra transformării sociale, atât după obţinerea puterii în Rusia la sfârşitul Primului Război Mondial, dar şi după al Doilea Război Mondial în ţările din Estul Europei sau de pe alte continente. Ideea forţă a acestei ideologii era teoria „schimbării revoluţionare”. Ajunse la putere după ce statele şi societăţile fuseseră puternic afectate de diferite forme ale violenţei de masă, în special de războaie, răscoale, ocupaţii străine, politici genocidare, partidele comuniste au utilizat violenţa în vederea păstrării puterii şi transformării societăţii. În acest scop ele şi-au construit ori au preluat, transformat şi perfecţionat instrumente precum poliţia politică, justiţia de clasă, propaganda ş.a.m.d. Regimul comunist din România a susţinut, încă de la începuturile sale, că folosirea violenţei era legitimă. În acelaşi timp, autorităţile comuniste încercau să-i delegitimeze pe opozanţi, participanţii la revolte fiind denunţaţi ca „bandiţi”, „reacţionari” sau „fascişti”. Declasarea simbolică a precedat şi a însoţit represiunea, iar apoi aceste categorii propagandistice s-au perpetuat în memoria oficială; uneori aceasta a influenţat şi memoria locală.

Istoricii care s-au ocupat de represiune şi de teroarea stalinistă din Uniunea Sovietică – precum Robert Conquest (1986) şi Nicolas Werth (2005) – au evidenţiat faptul că violenţa din timpul lui Stalin a fost rezultatul punerii în practică a ideologiei comuniste, dar şi a unei combinaţii de factori structurali şi conjuncturali. Situaţia din România de la sfârşitul anilor ’40-începutul anilor ’60 nu a fost sensibil diferită. Ajuns la putere prin mijloace nedemocratice, inclusiv violente, Partidul Comunist Român a încercat să monopolizeze, încă de la început, violenţa politică pentru a acapara întreaga putere în stat. Neavând legitimitate în societatea românească, el încerca să-şi câştige aliaţi prin introducerea principiului luptei de clasă în transformarea societăţii: Partidul pretindea monopolul violenţei în numele unei noi clase aflate în plină transformare (proletariatul) şi în vederea implementării unei noi ordini revoluţionare. Pentru a pune în practică utopia sa ideologică şi pentru a se menţine la putere, regimul comunist a utilizat teroarea, violenţa organizată a statului împotriva propriilor cetăţeni, în particular împotriva acelor segmente ale societăţii care se opuneau ori aveau un real sau presupus potenţial de a o face.

În ansamblu, colectivizarea a reprezentat confiscarea mascată a pământului ţăranilor de către partidul-stat. Conform cercetătorilor realizate până acum, procesul de colectivizare a agriculturii în România a fost „un adevărat război împotriva ţărănimii”, extins pe durata a 13 ani (martie 1949-martie 1962), cu etape ofensive, dar şi cu replieri tactice şi cu reveniri în forţă. Dincolo de argumentele economice şi tehnologice în favoarea colectivizării agriculturii, acest proces a fost demarat şi finalizat în România, ca şi în URSS, din motive ideologice. Totuşi, politica de colectivizare a agriculturii a fost iniţial abordată de Partidul Comunist în mod gradual, prin politica paşilor mărunţi. Astfel, în primii ani postbelici, ideea colectivizării agriculturii a fost negată constant de comunişti, din considerente tactice. Prima etapă din asaltul împotriva ţărănimii a avut drept ţintă lichidarea „moşierilor”, în realitate a deţinătorilor de ferme consolidate şi (măcar parţial) modernizate. Decretul 83/2 martie 1949 a legiferat confiscarea bunurilor „moşierilor” de către stat. Măsura a implicat numeroase acte de violenţă, inclusiv deportarea a circa 3.000 de persoane.

Decizia oficială de colectivizare a agriculturii a fost luată în plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949. Gheorghe Gheorghiu-Dej identifica cinci categorii sociale de agricultori în lumea satelor: ţăranii lipsiţi de pământ/proletariatul agricol, ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi, chiaburii şi resturile moşierimii. Încă de la început, autorităţile au căutat să-şi creeze o bază de susţinere în mediul rural, dar au apelat direct şi la strategia instigării unor segmente de populaţie împotriva altora, pentru a submina comunităţile locale. Preluând idei şi formulări de la Plenara din 1929 a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, Dej trasa oficial politica de tip conflictual a partidului-stat în mediul rural: „Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”. Prin politica „limitării chiaburilor”, lupta de clasă era introdusă de partidul-stat chiar în interiorul ţărănimii. Campania furibundă dusă împotriva chiaburilor justifica violenţa în ochii comuniştilor. Violenţa discursivă împotriva „duşmanului de clasă” a fost exercitată prin propaganda scrisă, vizuală şi vorbită: în ziare, „gazete de perete”, filme, la radio, conferinţe publice, înscenări judiciare. Cea mai gravă a fost însă violenţa fizică, care a cunoscut o multitudine de forme.

Un fenomen indisolubil legat de procesul de colectivizare şi de lupta de clasă la sate a fost sistemul de cote obligatorii. Această politică evidenţiază faptul că procesul de colectivizare a agriculturii a fost strâns legat de campania de industrializare, resursele importante/necesare pentru această campanie urmând a fi extrase din mediul rural. Subvenţionarea procesului de industrializare s-a făcut prin confiscarea produselor agricole, în special a cerealelor (prin intermediul cotelor) şi prin colectivizare. Cotele au fost, de asemenea, un instrument principal al luptei de clasă. Pentru preluarea acestora au fost folosite legislaţia restrictivă, aparatul local de partid, Miliţia, Securitatea şi justiţia. Rezultatul a fost ruinarea gospodăriilor ţărăneşti productive.

Regimul comunist din România a întâlnit în ţărani un adversar organizat tradiţional, pe grupuri mici (bazate pe rudenie, pe vecinătate, pe comunitatea sătească), dar tenace, preocupat să-şi prezerve autonomia, fie ea şi considerabil redusă. Pe lângă diferite forme de tergiversare a predării cotelor sau a intrării ţăranilor în gospodăriile agricole colective, au  avut loc şi reacţii violente, inclusiv în forma răscoalelor, cum au fost cele din 1949 (în judeţele Botoşani, Dorohoi, Rădăuţi, Suceava, Bihor, Arad, Sălaj, Târnava Mare, Făgăraş, Turda şi Mureş), 1950 (în judeţele Vlaşca, Ilfov şi Ialomiţa), 1957-1958 (în actualul judeţ Vrancea) şi în anii următori (în actualele judeţe Cluj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Dolj, Teleorman şi Suceava). Răscoalele au fost urmate de o represiune dură din partea autorităţilor, caracterizată de  deschiderea focului de către Securitate şi Miliţie, execuţii sumare, arestări şi condamnări, deportări în Bărăgan şi în Dobrogea, confiscarea bunurilor acestora şi trecerea lor în proprietatea statului sau a unor persoane fidele regimului.

Campania de represiune deschisă în lumea satului a implicat numeroase arestări. Însuşi Gheorghiu-Dej admitea în 1961 că doar între anii 1949-1952, peste 80.000 de ţărani fuseseră arestaţi şi trimişi în judecată, peste 30.000 dintre ei fiind judecaţi în procese publice. Cifrele Securităţii confirmă parţial aserţiunile liderului comunist. Din documentele produse de această instituţie ştim că mii de ţărani au fost trimişi în colonii de muncă, alte mii au fost deportaţi: numai în 1951 a avut loc deportarea a peste 40.000 de oameni din localităţile aflate în apropierea graniţei României cu Iugoslavia. În special în perioada de început a colectivizării în mediul rural au avut loc execuţii sumare, inclusiv ale unor ţărani care nu-şi puteau preda cotele obligatorii sau refuzau să intre în colhozuri, ceea ce în ochii autorităţilor comuniste reprezenta un posibil model inacceptabil.

Proiectul nostru îşi propune să evidenţieze consecinţele de lungă durată ale acestor politici represive, vizibile în comunităţile rurale şi în perioada postcomunistă.

Proiectul urmăreşte mai multe obiective de cercetare

1) Primul obiectiv al proiectului priveşte analizarea justificării de către regimul comunist a folosirii violenţei în mediul rural, la nivel ideologic, şi analiza felului în care sintagma luptei de clasă a fost introdusă în lumea rurală şi consecinţele sale la nivel local. Măsurile de discriminare administrativă, economică şi represiunea politică din partea statului au fost folosite pe scară largă, declarativ mai ales împotriva chiaburilor, dar în realitate şi împotriva tuturor celor indezirabili care locuiau în mediul rural. „Chiaburii” au fost în practică o categorie construită de regimul comunist, în care încadrarea se făcea mai degrabă arbitrar, cu consecinţe grave pentru cei în cauză (dicreditare, marginalizare socială, extorcare, în cele din urmă ruinarea economică), victime fiind zeci de mii de ţărani. Folosind instrumentele istorie sociale, analiza noastră îşi propune să releve folosirea campaniei de eliminare a chiaburilor ca pe un instrument principal de transformare socială a comunităţilor rurale. Având în vedere datele disparate – unele dintre acestea fiind depistate în cursul unor cercetări anterioare – şi contradictorii privind numărul total al ţăranilor arestaţi, închişi şi supuşi internărilor administrative, urmărim reconstituirea detaliată a acestor date, pe categorii şi subperioade, pentru a putea aprecia riguros care au fost dimensiunile coerciţiei şi represiunii în mediul rural.

2) Al doilea obiectiv al proiectului priveşte cunoaşterea modului în care s-a exercitat violenţa politică prin implicarea 1) partidului (prin persuasiune, îndoctrinare), 2) a statului (coerciţia prin mijloace legislative şi prin instituţii administrative, prin preşedinţii sfaturilor judeţene, regionale, raionale şi comunale), 3) a structurilor de represiune şi control (precum  Miliţia, Securitatea, Grăniceri, Armată) şi a sistemului de justiţie (Procuratura, Tribunalele Militare). Urmărim modul în care aceste entităţi şi-au împărţit sarcinile, dar şi cum au colaborat, cum au fost combinate instrumentele de partid si de stat. Este important de stabilit în ce măsură structurile represive implicate din plin în represiune aveau autonomie în acţiunile lor sau erau total subordonate structurilor de partid. Scopul nostru este de a reconstitui felul şi dimensiunea utilizării unor funcţionari civili sau a unor grupuri de muncitori în colec­tivizarea agriculturii. Susţinem că prin analiza activităţii acestor instituţii, pe diferite paliere ale puterii, putem evidenţia o dimensiune centrală a procesului de edificare a partidului-stat de sorginte tota­litară, ce consta în crearea şi perfecţionarea unui sistem eficient de represiune şi control în lumea rurală.

3) În al treilea rând, proiectul îşi propune investigarea modului în care au reacţionat ţăranii la campania de folosire a violenţei în procesul de colectivizare, şi în ce măsură această politică a condus la exacerbarea violenţei în lumea rurală, atât de sus în jos, dar şi de jos in sus. În toate ţările est-europene în care partidele comuniste ajunse la putere au introdus şi au extins ori au încercat să extindă acest model, au existat reacţii ale ţărănimii. În general, ţăranii au încercat să se adapteze noilor realităţi din lumea rurală, să găsească posibilităţi de scăpare. Dar au existat şi coliziuni, confruntări violente între cele două părţi, ţărani şi partidul-stat. Impusă cu forţa, în pofida unor declaraţii ale liderilor comunişti care subliniau că procesul se va desfăşura prin liberul consimţământ al ţăranilor, colectivizarea a atras reacţia uneori violentă a celor vizaţi. Cercetătorii care s-au ocupat de lumea rurală a Rusiei sovietice/URSS-ului au observat că –  atacaţi frontal în tot ceea ce însemna stilul lor de viaţă, şi nu doar în chestiunea proprietăţii – revolta ţăranilor împotriva colectivizării a fost cea mai violentă şi continuă rezistenţă împotriva statului sovietic după Războiul Civil din Rusia (Sheila Fitzpatrick, 1994; Lynne Viola, 1996, 2002). Proiectul nostru îşi propune identificarea tacticilor de rezistenţă activă şi pasivă, dar şi de adaptare şi de acomodare folosite de ţărani, de la tergiversarea alinierii la unele dintre politicile aplicate de partidul-stat în lumea satelor până la refuzul intrării în colhozuri şi utilizarea violenţei împotriva reprezentanţilor autorităţilor.

4) În fine, un alt obiectiv important urmăreşte plasarea procesului de colectivizare a agriculturii din România şi a violenţei ce a însoţit acest proces în mediul rural în perspectivă comparativă, în context est european. Ne propunem o dublă comparaţie: 1) diacronică, între procesul de colectivizare ce a avut loc în Uniunea Sovietică în perioada interbelică (1929-1935) şi campania de colectivizare din România postbelică (1949-1962); şi sincronică, între colectivizarea din România, pe de o parte, şi campaniile similare din alte ţări socialiste din regiune, pe de altă parte. Acest efort reconstitutiv şi interpretativ este util pentru a înţelege care au fost trăsăturile comune, dar şi diferenţele „naţionale”. Spre exemplu, modelul sovietic de organizare a agriculturii a fost preluat în mod mimetic în România, aşa cum a fost de fapt preluat în toate ţările din regiune, ca o dimensiune esenţială în procesul de sovietizare. Însă în vreme ce în ţări ca Iugoslavia sau Polonia colectivizarea a fost abandonată în 1953 şi respectiv 1956, ca proiect total, în România ea avea să fie cvasi-totală. La fel ca în Albania, şi în România a funcţionat modelul stalinist de colectivizare şi de organizare a agriculturii socialiste (Nigel Swain, 2000, 2014; Gail Kligman, Katherine Verdery, 2011; Constantin Iordachi, Arnd Bauerkämper, 2014). Proiectul nostru îşi propune compararea nivelului de violenţă din România cu violenţa din ţările aflate în orbita Moscovei, pentru a vedea în ce măsură putem vorbi de preluarea modelului sovietic de exterminare fizică a chiaburilor în ţările din regiune, dacă şi cum a contribuit violenţa din timpul campaniilor de colectivizare la creşterea nivelului de violenţă în interiorul societăţii, la destructurarea comunităţilor tradiţionale, la atomizarea indivizilor, la transformarea spaţiului rural. Dorim să explorăm, în principal, corelaţia potenţială dintre gradul de folosire a violenţei în campania de colectivizare, pe de o parte, şi o suită de factori politici structurali sau conjuncturali care au influenţat campania de colectivizare, precum legitimitatea sau acceptarea de care se bucura partidul comunist în societate, gradul de dependenţă a acestuia faţă de Moscova sau nivelul de industrializare şi urbanizare a fiecărei ţări în parte.

Impactul proiectului

Proiectul nostru atinge o problemă centrală din istoria României comuniste, care a afectat milioane de oameni, preponderent din mediul rural, şi a schimbat realităţile sociale, economice şi politice în ansamblul ţării. Concentrându-se pe problematica violenţei politice în mediul rural, pe modul în care regimul comunist din România a pus în practică diverse politici de transformare, de inginerie socială, modul în care a instrumentat lupta de clasă în vederea colectivizării agriculturii, represiunea împotriva ţăranilor, reacţia acestora la colectivizare, inclusiv în forma violentă, proiectul va permite acoperirea şi impulsionarea unor noi câmpuri de cercetare care să ajute la înţelegerea construcţiei regimului politic totalitar de-a lungul a aproape un deceniu şi jumătate. În general, istoria regimului comunist din România a fost abordată din perspectiva unor modele teoretice privind statul totalitar care au fost elaborate în timpul războiului rece şi care operează cu un model monolitic şi nediferenţiat al societăţilor socialiste, prezentate ca fiind formate aproape exclusiv din victime şi opresori (pentru o asemenea abordare clasică, vezi Zbigniew Brzezinski, Carl J. Friedrich, 1956). Scopul nostru este să aplicăm noi modele teoretice şi metodologice în studiul violenţei politice în timpul campaniei de colectivizare. În studiile privind Uniunea Sovietică, asemenea abordări interdisciplinare, provenind în special din câmpul istorie sociale şi culturale, dar şi al antropologiei istorice, au evidenţiat complexitatea proceselor de transformare socialistă (vezi în principal Sheila Fitzpatrick, 1992, 1999; Felix Patrikeeff 2003; Stephen Kotkin 1992, 1995). Ele se pot aplica cu succes şi în cazul altor  societăţi socialiste, precum România.

Considerăm că rezultatele unei asemenea cercetări vor facilita înţelegerea modului în care societatea românească, în special componenta sa rurală, s-a adaptat, dar a şi reacţionat faţă de construcţia violentă a regimului comunist. Această abordare poate ajuta la o mai bună înţelegere a modului în care a fost instrumentată violenţa în procesul de colectivizare a agriculturii. Pe un plan mai general, ea poate, de asemenea, asigura cadrul necesar depăşirii unei tratări schematice a coerciţiei şi represiunii, dar şi a rezistenţei în lumea rurală. În fine, bazată mai ales pe documente de arhivă, pe memorii, istorie orală, legislaţie şi pe literatură propagandistică, cercetarea va ajuta la punerea în circuit a unor noi surse şi la reinterpretarea celor edite, în efortul de a contribui la rediscutarea locului şi rolului violenţei politice în România comunistă.

Metodologie

Din punct de vedere metodologic, acest proiect interdisciplinar solicită folosirea instrumentelor istoriei politice, istoriei sociale, istoriei culturale, istoriei reprezentărilor, perspectivelor comparative, teoriilor despre propagandă, criticii istorice a documentelor produse de instituţiile de partid şi de stat.

Situarea experienţei din România în perspectivă comparativă este în mod evident necesară. Din acest punct de vedere, sunt utile teoriile privind implementarea modelului stalinist în ţările ocupate de Armata Roşie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Jan T. Gross, 1988; David Shearer, 2009), precum şi perspectivele comparative privind violenţa care a însoţit procesul colectivizării în URSS (Robert Williams Davies, 1980; Maurice Gerschon Hindus, 1988; James Hughes, 1996) sau în ţările din Europa Central-Răsăriteană (Nigel Swain, 2000, 2014; Constantin Iordachi, Arnd Bauerkämper, 2014).

Sursele primare sunt esenţiale în derularea acestui proiect, şi de aceea ele merită o tratare aparte. În primul rând este vorba despre documente oficiale create de structurile de partid şi de stat, inclusiv de serviciile represive (Securitate, Miliţie, Procuratură). Atmosfera intelectuală mai deschisă, interesul public şi accesul liber la aceste documente aflate în arhivele publice (în special Arhivele Naţionale ale României şi Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi etc.) reprezintă condiţii favorabile pentru studierea acestei teme într-o manieră greu de imaginat în urmă cu două decenii. În al doilea rând, o sursă importantă o reprezintă presa perioadei, fie că vorbim de cotidienele centrale (în special Scânteia şi România liberă), fie de cele locale, dar şi de gazetele specializate. Legislaţia privind colectivizarea agriculturii şi represiunea este o altă sursă importantă, în parte aceasta fiind editată în colecţii specializate. În ultimele două decenii au apărut şi unele memorii ale unor actori politici importanţi din epocă (Ion Gheorghe Maurer, 1995; Alexandru Bârlădeanu, 1997; Gheorghe Apostol, 1998; Gheorghe Gaston Marin, 2000; Paul Sfetcu, 2000; Cornel Burtică, 2001), s-au realizat interviuri de istorie orală, care completează informaţia empirică necesară pentru documentarea şi analizarea subiectului propus în acest proiect.

Echipa de cercetare va fi formată din cinci membri, dintre care un director de proiect (Dorin Dobrincu), un cercetător postdoctoral (Constantin Iordachi) şi trei studenţi doctorali (Dumitru Lăcătuşu, Dumitru-Alexandru Aioanei şi Dumitru Lisnic). Implicarea lor va ţine cont de obiectivele planificate şi de perioadele derulării proiectului.

  1. În primul an (mai-decembrie 2015)– şi cu raportare la obiectivele nr. 1, 2 şi 4 – vom face cercetări în biblioteci din Iaşi, Bucureşti, precum şi în Arhivele Naţionale Istorice Centrale/ANIC (Bucureşti), în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi/ACNSAS (Bucureşti). Pentru punerea în perspectivă comparativă a cercetării, vom efectua stagii şi în biblioteci din străinătate, precum şi întâlniri de lucru.
  2. Cel de-al doilea an (2016)va fi dedicat – în acord cu obiectivele nr. 2, 3 şi 4 – continuării cercetării în Arhiva Consiliului Naţionale pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi/ACNSAS (Bucureşti), Arhivele Militare Române (Bucureşti şi Piteşti) şi în serviciile judeţene Bihor, Giurgiu, Suceava şi Teleorman ale Arhivelor Naţionale ale României. De asemenea, vor fi efectuate stagii de documentare în biblioteci din străinătate. În vederea confruntării şi diseminării ideilor rezultate din cercetarea în biblioteci şi arhive, a materialelor depistate, vom organiza întâlniri de lucru, iar spre finalul anului un simpozion cu acoperire naţională şi internaţională.
  3. În anul al treilea (ianuarie-aprilie 2017)vom finaliza şi publica un volum de studii privind tematica proiectului, precum şi un volum anexă cuprinzând pe de o parte surse relevante referitoare la violenţa politică în mediul rural, în contextul colectivizării agriculturii, iar pe de altă parte date statistice privind dinamica represiunii în spaţiul rural.

Perspectiva asupra subiectului, metodologia propusă, inclusiv utilizarea comparaţiei cu URSS şi cu ţările din spaţiul Europei Central-Răsăritene, valorificarea surselor deja cunoscute, identificarea şi punerea în circuit a altora asigură şanse sporite acestui proiect pentru evitarea limitărilor descriptive, eventual pentru perpetuarea clişeelor publicistice. Expertiza acumulată în cercetări anterioare de către directorul de proiect şi de către cercetătorul postodoctoral implicat în acest proiect, rezultatele validate naţional şi internaţional în domeniul temei propuse credem că reprezintă garanţii pentru ducerea la bun sfârşit a acestei întreprinderi.

Resurse şi buget

Toţi cei cinci membri ai echipei vor lucra pe toată perioada proiectului (24 de luni), atât în vederea documentării în biblioteci şi arhive, cât şi în redactarea lucrărilor şi în realizarea manifestărilor planificate. Fiecare membru al echipei va  aloca proiectului 3 ore/zi.

La Filiala Iaşi a Academiei Române există o infrastructură şi personal specializat care reprezintă un real suport pentru desfăşurarea în bune condiţii a proiectului.

Bugetul proiectului – structurat pe doi ani (2015-2017) – se ridică la 538.200 Lei (122.318,18 Euro).

 

Bibliografie selectivă

Apostol, Gheorghe, Eu şi Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 1998.

Banu, Florian „Un deceniu de împliniri măreţe”. Evoluţia instituţională a Securităţii în perioada 1948-1958, Iaşi, Editura TIPO Moldova, 2010.

Bokovoy, Melissa K., Peasants and Communists: Politics and Ideology in the Yugoslav Countryside, 1941-1953, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 1998.

Betea, Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997.

Idem, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad, Editura Ioan Slavici, 1995.

Brzezinski, Zbigniew; Friedrich, Carl J., Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Cambridge: Harvard University Press, 1956.

Burtică, Cornel, Culpe care nu se uită, convorbiri cu Rodica Chelaru, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2001.

Cătănuş, Dan; Roske, Octavian (editori), Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949–1953, vol. II, 1953-1956, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000, 2005.

Idem (editori), Colectivizarea agriculturii în România. Represiunea, vol. I, 1949–1953, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2004.

Cesereanu, Ruxandra (coordonator), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

Conquest, Robert, The Harvest of Sorrow: Soviet Collectivization and the Terror-Famine, New York, Oxford, 1986.

Damian, Ancu; Breazu, Florentin; Bălan, Ion (editori), Colectivizarea in Vlaşca,1949-1950. Documente, Bucureşti, Editura Vinea, 2002.

Davies, Robert Williams, The Soviet Collective Farm, 1929-1930, London, Macmillan, 1980.

Idem, The Socialist Offensive: The Collectivization of Soviet Agriculture, 1929-1930, London, Macmillan, 1980.

Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, Iaşi, Editura Polirom, 2001.

Dobeş, Andrea; Bârlea, Gheorghe Mihai; Fürtös, Robert (editori), Colectivizarea în Maramureş: contribuţii documentare: (1949 – 1962), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004.

Dobrincu, Dorin; Iordachi, Constantin (editori), Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Iaşi, Editura Polirom, 2005; şi ediţia în limba engleză: Transforming Peasants, Property and Power. The collectivization of agriculture in Romania, 1949-1962, Budapest, New York, Central European University Press, 2009.

Fitzpatrick, Sheila, „Introduction”, “Introduction to part I” and “Ascribing Class: The Construction of Social Identity in Soviet Russia”, în Sheila Fitzpatrick (editor), Stalinism: New Directions, London, Routledge, 1999, pp. 1-14, 15-19, 20-46.

Idem, Stalin’s Peasants: Resistance and Survival in the Russian Village After Collectivization, Oxford, Oxford University Press, 1994.

Idem, „The Bolheviks’ Dilemma: The Class Issue in Party Politics and Culture” and “Stalin and the Making of the New Elite”, în The Cultural Front: Power and Culture in Revolutionary Russia, Ithaca, N.Y., Cornell University Press, 1992, pp. 16-36, 149-183.

Graziosi, Andrea, The great Soviet peasant war: bolsheviks and peasants, 1917-1933, Ukrainian Research Institute, Harvard University, 1996.

Gross, Jan T., Revolution from abroad : the Soviet conquest of Poland’s western Ukraine and western Belorussia, Princeton, Princeton University Press, 2002 [1988].

Hindus, Maurice Gerschon, Red Bred: Collectivization in a Russian Village, Bloomington, Indiana University Press, 1988.

Holquist, Peter, „State Violence as Technique: The Logic of Violence in Soviet Totalitarianism”, in Amir Weiner (ed.), Lanscaping the Human Garden: Twentieth-Century Population Management in a Comparative Perspective, Stanford, Hoover Institution Press, 2003.

Hughes, James, Stalinism in a Russian Province: A Study of Collectivization and Dekulakization in Siberia, New York, St. Martin’s Press, 1996.

Iancu, Gheorghe; Ţârău, Virgiliu; Traşcă, Ottmar (editori), Colectivizarea agriculturii în România. Aspecte legislative. 1945–1962, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000.

Ionescu-Gură, Nicoleta, Dimensiunea represiunii din România în regimul comunist. Dislocări de persoane şi fixări de domiciliu obligatoriu, Bucureşti, Editura Corint, 2010

Idem, Stalinizarea României. Republica Populară Română, 1948-1950: transformări instituţionale, Bucureşti, Editura All, 2005.

Iordachi, Constantin; Bauerkämper, Arnd (editori), The Collectivization of Agriculture in Communist Eastern Europe. Comparison and Entanglements, Budapest, New York, Central European University Press, 2014.

Kligman, Gail; Verdery, Katherine, Peasants under Siege: The Collectivization of Agriculture in Romania, 1949-1962, Princeton, Princeton University Press, 2011.

Kotkin, Stephen, Magnetic Mountain: Stalinism as a Civilization, University of California Press, 1995.

Idem, Steeltown, USSR: Soviet Society in the Gorbachev Era, University of California Press, 1992.

Last, George, After the “Socialist Spring:” Collectivization and Economic Transforming in the GDR, New York, Berghahn Books, 2009.

Marin, Gheorghe Gaston, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnări din viaţă, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2000.

Mungiu-Pippidi, Alina; Althabe, Gérard, Secera şi buldozerul. Scorniceşti şi Nucşoara. Mecanisme de aservire a ţăranului român, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

Oprea, Marius, Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008.

Patrikeeff, Felix, „Stalinism, Totalitarian Society and the Politics of ‘Perfect Control’”, în Totalitarian Movements and Political Religions, vol.4, no.1, Summer 2003, pp. 4-31.

Prusin, Alexander V., The lands between : conflict in the East European borderlands, 1870-1992, Oxford, Oxford University Press, 2010.

Pryor, Frederic, The Red and the Green: The Rise and Fall of Collectivized Agriculture in Marxist Regimes, Princeton, NJ, Princeton University Press, 1992.

Roske, Octavian (editor), Dosarul colectivizării agriculturii în România, 1949–1962, Bucureşti, Parlamentul României, Camera Deputaţilor, 1992

Seton-Watson, Hugh, The East European Revolution, Boulder, Colorado, 1951.

Sfetcu, Paul, 13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000.

Shearer, David, Policing Stalin’s Socialism. Repression and Social order in the Soviet Union, 1924-1953, New Haven and London, Yale University Press, 2009.

Sicoie-Coroi, Livia, Colectivizarea agriculturii în raionul Brad între istorie şi memorie (1949-1962), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009.

Sicoie-Coroi, Livia (editor), Colectivizarea agriculturii în raionul Brad (regiunea Hunedoara). Mărturii, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010.

Sokolovsky, Joan, Peasants and Power: State Autonomy and the Collectivization of Agriculture in Eastern Europe, Boulder, CO, Westview, 1990.

Snyder, Timothy, Bloodlands. Europe between Hitler and Stalin, New York, Basic Books, 2010.

Swain, Nigel „Rurality in modern societies with a particular focus on the countries in Central and Eastern Europe”, în David Brown, Anna Bandlerova (eds.), Rural Development in Central and Eastern Europe, Nitra, Slovak Agricultural University, 2000, pp. 21-34;

Idem, „Eastern European Collectivization Campaigns Compared, 1945-1962”, în Constantin Iordachi, Arnd Bauerkämper (editori), The Collectivization of Agriculture in Communist Eastern Europe. Comparison and Entanglements, Budapest, New York, Central European University Press, 2014, pp. 497-534.

Vighi, Daniel; Marineasa, Viorel (editori), Rusalii ‘51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timişoara, Editura Marineasa, 1994.

Vighi, Daniel; Marineasa, Viorel; Sămanţă, Valentin (editori), Deportarea în Bărăgan, 1951-1956. Destine – Documente – Reportaje, Timişoara, Editura Mirton, 1996.

Viola, Lynne, Peasant Rebels Under Stalin: Collectivization and the Culture of Peasant Resistance, New York, Oxford University Press, 1996.

Idem, Contending with Stalinism: Soviet Power and Popular Resistance in the 1930s, Ithaca, Cornell University Press, 2002.

Viola, Lynne; Danilov, V.P.; Ivnitskii, N.A.; Kozlov, Denis (editori), The War Against the Peasantry, 1927-1930: The Tragedy of the Soviet Countryside, New Haven, CT, Yale University Press, 2005.

Vultur, Smaranda (editor), Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951–1956), Timişoara, Editura Amarcord, 1997.

Werth, Nicolas, La terreur et le désarroi. Staline et son système, Paris, Perrin, 2005.

 

Download Prezentarea-Proiectului